Cui nu-i convine de istoria Romaniei?

   Istoria unui popor, reprezintă suma de informaţii obţinute prin dovezi scrise sau nescrise interpretată de specialişti, care în urma coroborării unor izvoare sau hronici ce au provenit din  tabere antagoniste,  trag concluzii pertinente, unanim recunoscute de istoriografia mondiala. Punctele de vedere partizane sau de grup etnic sau cultural pot diferi, unele date sunt minimalizate de partea adversă, altele sunt supraevaluate, rămânând în sarcina bibliofililor sa discearnă diferenţele de nuanţe sau de interpretare. Lucrările istorice care rămân în baza de date a istoriografiei mondiale ca lucrări de referinţă, constituie jaloane şi surse de inspiraţie pentru noi lucrări. Nimeni nu poate spune că deţine adevărul absolut în materie istorică, mai ales că sunt multe dovezi istorice nescrise, care pot fi interpretate in mod diferit. Practica ne-a învăţat că un eveniment analizat de istorici, este cu atât mai fidel descris cu cât sunt mai multe izvoare de inspiraţie, iar perioada cercetată este mai apropiată de data la care se produce lucrarea ştiinţifică.  

    In cazul istoriei poporului român, foarte mult timp, ne-au scris istoria alţii, iar marele imperii sau organizaţii suprastatale, care se implică decizional în soarta naţiunii noastre, din varii motive, inspira curentul de opinie negaţionist cu privire la foşti lideri ai unor comunităţi mai mari sau mai mici. În cazul lui Decebal spre exemplu, unele izvoare istorice mai ales greceşti îl considera un conducător erou al traco-geţilor, care s-a jertfit pentru libertatea şi independenţa neamului său, iar imediat după ocupaţia romană 106-273 simpla pomenire a lui Zamolxes a lui Burebista, Deceneu sau Decebal sau a unor alţi conducători militari geto-daci se pedepsea cu crucificarea la o răspântie de drumuri de către justiţia militară romană. Şi acum, simpla pomenire a numelui Conducătorului Statului din anii 1940-1944, dar şi a celor de după, este considerată o erezie, fiind taxat ca nostalgic, existând în permanenţă un negaţionism perpetuu al personalităţilor principale care au jucat un rol sau altul în viaţa poporului român. Chiar şi unii istorici care au avut ca obiect de studiu diferite perioade mai ales din epoca modernă şi contemporană, sunt taxaţi şi criticaţi vehement pentru lucrările lor, deşi cei care-i critică aveau timpul material suficient să prezinte dovezi, pe baza cărora cercetătorul ştiinţific să scrie sau sa nu scrie ceva. Este ca şi cum ar fi din nou judecat, condamnat şi executat Constantin Brâncoveanu şi fii săi, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu,  Alexandru Ioan Cuza, Ion Victor Antonescu, Nicolae Ceauşescu, etc. Cu privire la ultimele doua personaje, chiar s-a introdus şi în codul penal infracţiunea de negare a holocaustului sau de propagandă în favoarea statului totalitar, adică cu alte cuvinte dacă discuţi sau publici teme legate de cei doi patrioţi români, rişti să faci chiar puşcărie.  Aici se localizează negaţionismul istoriei la români, impus din exterior, adică mai simplu spus că acest popor nu are voie nici măcar să-şi pomenească conducătorii morţi, că ar putea deranja diferite grupuri de interese etnice, culturale, religioase sau ocupaţionale. In acest context, enigma care a făcut obiectul muncii de o viaţă a renumitului istoric Gheorghe Buzatu, plecat recent dintre noi la cele veşnice, daca Mareşalul Ion Victor Antonescu a fost un erou naţional sau un criminal de război, a generat atâtea patimi negative, încât practic concluziile acestui mare istoric, au fost scoase din manualele de istorie, deoarece nu ar fi pe placul unor persoane din alte domenii de activitate. Astfel la „ recursul istoriei” privind pe Antonescu studiat cu meticulozitate de marele savant roman Gheorghe Buzatu, mareşalul a mai fost împuşcat odată alături de istoricul care l-a studiat cel mai mult, executarea sentinţei fiind făcută cu muniţia din arsenalul psihologic de intoxicare a opiniei publice din Romania. In concluzie, se pare că trebuie combătut cu toate argumentele negarea unor eroi din istoria poporului nostru, argumentul suprem fiind faptul că, fiecare comunitate umană are dreptul să evalueze şi să comemoreze oameni decedaţi ce au deţinut diferite funcţii în stat, în mod liber şi nediscriminatoriu, iar cârcotaşi de la alte comunităţi, nici măcar nu au dreptul să evalueze acest aspect dacă este pozitiv sau negativ. E o cutumă ce nu poate fi anulată nici prin crucificare nici prin condamnare la privare de libertate ci prin argumente istorice valide. Ori Antonescu a salvat sute de mii de evrei de la deportarea în  lagărele de concentrare naziste, iar comunitatea evreiască din Romania, nu a găsit de cuviinţă să pună o coroană la mormântul istoricului Gheorghe Buzatu, care a făcut lumină în această controversă istorică. Ori dacă există în Israel statuia recunoştinţei pentru Mareşalul Ion Victor Antonescu, de ce un fost premier, care intre timp s-a recalificat la Jilava, unde a fost întemniţat şi eroul martir, chiar executat cu barbarie în mod ritualic, Adrian Năstase a semnat un decret de interzicere a turnării unei statui din bronz a marelui om de stat, făcută din contribuţii private ale unor foşti subordonaţi sau urmaşi ai acestora, sau de expunere a acesteia într-un loc public. Ori statul de drept trebuie să proteguiască în egală măsură atât dreptul minorităţilor care au fost supuse în anumite momente istorice uni represiuni majore injuste cât şi a dreptului cetăţenilor de a comemora sau a pomeni cum se cuvine memoria unui conducător militar, care a făcut mari eforturi, în ciuda unor convenţii internaţionale bilaterale, de a diminua represiunea injustă împotriva evreilor, ţiganilor sau armenilor, comise ca urmare a unei crize economice, ce a generat cea mai mare conflagraţie mondială din istorie, în care şi-au pierdut viaţa peste 40 de milioane de locuitori ai planetei noastre, prin violenţă maximă, înfometare, boli, sau chiar prin exterminare planificată metodică. Cu atât mai însemnată este contribuţia istoricului Gheorghe Buzatu, care a reprodus fidel evenimentele istorice consemnate în arhivele statelor cobeligerante, sau in rapoartele serviciilor secrete, lucru ce dovedeşte că şcoala istoriografiei moderne româneşti, din punct de vedere al acurateţei ştiinţifice este redutabilă şi obiectivă faţă de adevărul istoric consemnat în analele umanităţii.

    Pe cale de consecinţă, românii au dreptul să judece singuri împrejurarea prin care se comite negarea unor întregi epoci din istoria lor,  să dispună cum vor considera de cuviinţă, ca atribut al democraţiei şi a dreptului la liberă circulaţie a ideilor şi opiniilor exprimate de diferiţi specialişti, aspecte garantate constituţional şi legal.

 

ISTORIA CARPILOR

ISTORIA CARPILOR se refera la istoria locuitorilor din Bazinul Carpato Danubiano Pontic, in centrul caruia se afla astazi Romania

      Poporul dac - un popor tracic: Până în secolul al V-lea î.Hr., tracii au devenit un popor atât de numeros încât Herodot îi numea cel mai numeros popor după indieni. De asemenea, el adăuga că tracii ar fi putut deveni cea mai mare putere a lumii dacă n-ar fi fost atât de dezbinați.

În această perioadă tracii erau împărțiți în nenumărate grupuri și triburi. Totuși existau și câteva state tracice puternice, bine organizate: Regatul Odrysian și Regatul Dac al lui Burebista.[1]

Herodot i-a introdus pe daci în istorie prin următoarea mențiune: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. (Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.)

Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru "lumea civilizata".

Strabon sustine ca Burebista a "pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci". Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine.[2]

 

Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic dintre neamuri.  Armata lui Burebista numara circa 200.000 de luptatori "ticalositi de nesfarsitele razboaie", suficient cat sa il faca un rival de temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme sa ii infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. Luptele cele mai aprige se dau insa cu celtii razboinici(foto) aflati pe teritoriul Daciei[3].

Burebista este înlăturat și ucis de aristocrația nemulțumită de creșterea puterii acestuia. Moartea lui Burebista a avut drept efect destrămarea regatului său. După moartea lui Burebista continuitatea vieții politice se menține în Sud-Vestul Transilvaniei, în zona fortificată a Sarmisegetuzei. Puterea în stat a fost preluată de Deceneu.

Deceneu a revigorat spiritualitatea geto-dacilor, el este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine. El a impus sobrietatea și cumpătarea, acea modestie a sufletului ale cărei valențe răzbat din textul lui Platon, cerand poporului ascultarea de porunci ca efect al educației prin dreptate. Geții fiind recunoscuți în antichitate ca fiind cei mai drepți dintre cei cu care se înrudeau.

Regatul lui Decebal este statul dac, care deși nu avea întinderea regatului creat de Burebista, unifica marea majoritate a triburilor dacice.

Împaratul Traian recunoste în fata Senatului ca Decebal, regele dacilor, fiul lui Scorillo, este cel mai de temut dusman al Romei din ultimii 100 de ani.
                Dupa ce romanii au inceput sa atace, Decebal este parasit de cateva dintre capeteniile geto-dace.

Dacii rezista eroic, dar sunt tradati de unul dintre oamenii lor. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. Decebal se retrage impreuna cu cateva capetenii spre nord-est, pentru a incerca sa reorganizeze apararea, dar abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in munti cu o mica suita, urmarit de cavaleria romana. Pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 in provincie romana. [4]

 

Capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia a atins apogeul sub Decebal, regele dac înfrânt de împăratul Traian.  Noua capitală romană, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost construită la o distanță de 40 km de Sarmizegetusa Regia. Împăratul Hadrian, voia ca noua capitală construită de Traian să fie percepută ca o continuatoare a celei dacice, de aceea i-a și adăugat numele de Sarmizegetusa.[5]

                          

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani.

 La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian. După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din nord.[6]

Aurelian (270-275) a retras oficial armata și administrația romană din Dacia Traiana, reorganizând o nouă provincie romană Dacia Aureliana în sudul Dunării, cu capitala Serdica. [7]

 

In vremea lui Constantin cel Mare(306-337) s-a restaurat stapanirea romana de la nordul Dunarii, s-a raspandit crestinismul si a inceput procesul de romanizare a dacilor.

  

                                                                              

 

 

 

 

 

 

 

             După acest moment (între secolele IV-XIII), s-a vorbit de un adevărat gol de aproape 1000 de ani în istoria românilor, de care unii “istorici” unguri, ruși, austrieci dar și alții au profitat pentru a servii interesele politice ale stăpânilor , ajungând la tot felul de teorii: de la “imigrația românilor de pe alte meleaguri”, până la “dispariția totală a dacilor de pe acest teritoriu în urma războaielor”.  Asadar în „istorisirile” lor: ungurii “au găsit Transilvania evacuată”, rușii “au găsit de asemenea Moldova pustie” și fiecare a scris ce a vrut pentru a se putea simții stăpân al teritoriilor geto-dacice si mai tarziu daco-romane (românești).

Dar în operele cronicarilor medievali și  istoricilor moderni, românii sunt considerați cei mai vechi locuitori ai spațiului carpato-dunăreano-pontic. Artefacte importante atestă faptul că daco-romanii (românii) au continuat să trăiască pe acest pământ strămoșesc, limba de asemenea a păstrat cuvinte dacice si romane, cultura de asemenea a păstrat urme din vremea culturii dacice dar si cea romană, dacă românii ar fi dispărut și regiunea ar fi fost pustie, aceste lucruri  descoperite si multe altele nu mai erau posile.

      Anonymous- notarul anonim al unuia dintre regii unguri îi amintește pe români ca descendenti ai romanității din întreaga zona carpato-pontică.

Simon de Keza, la sfarsitul secolului al XIII-lea confirma cele spuse de Anonymous si mai precizeaza în “Gesta Hunnorum et Hungaronum” că românii supraviețuiesc în Panonia în vremea hunilor, în schimb secuii (atentie cum îi numește) nu locuiesc în Panonia (teritoriul Ungariei de astazi)  ci în muntii de la margine, împreună cu alte comunități românești de la care învață scrierea acestora (deci secuii erau parte din comunitatea românească cu care se înțelegeau).

                

Marrtin Opitz- profesor german, realizează lucrarea “Dacia Antiqua”, în care apreciează limba și datinile strămoșești ale românilor.

                   

Huszti Andras, autorul cartii “O es uji Dacia...” (“Vechea și noua Dacie”, Viena 1791) scrie ca românii sunt “urmașii geților” și ai “vechilor colonii romane”, iar limba lor este atât de aproape de aceea veche romană (=latina), încat românii (“valohii”) “sunt în Transilvania” descendenții celor doua popoare antice amintite.

                   

  Împaratul Iosif al II-lea în 1784 arată că românii sunt „cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”.

                     
         Szamoskzy Istvan- cronicar maghiar, colecționar de inscriptii latine din Transilvania, într-o lucrare din anul 1593 susține că „românii sunt urmașii coloniștilor romani”, dar după domnia lui Mihai Viteazu, își schimbă afirmatia, spunând ca românii nu sunt urmații coloniștilor romani, întrucât Gallienus mută pe romani la sud de Dunăre.                                               Makkai Laszlo- istoric maghiar, scrie în 1946 ca „într-un mod incontestabil, informatiile lui Anonymous provin dintr-o prima Gesta Hungaronum”, opera fiind compusa la finele secolului al XI-lea, adica la o data relativ destul de apropiată de evenimentele respective, ulterior, din motive necunoscute, spune ca afirmatiile lui Anonymous sunt „basme”.  

Benko Iezsef0 în cartea Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus (Viena, 1778) arata ca  „la abandonarea provinciei traiane, mulți romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc.”

                                    

Michael Lebrecht un învatat sas, în timpul rascoalei condusă de Horia arată că „românii, ca urmași ai romanilor sunt cei mai vechi locuitori ai acestor regiuni”.

                                                  

E. Gibbon- carturar englez , în 1787 arată că „în Dacia, după retragerea aureliana, rămâne o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groaza o aveau de emigrare decât de stăpânitorul got.” [8]

                     

       Începând cu secolele XVIII-XIX, din varii motive o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, dupa aproape 1000 de ani ca ciobani nomazi. Dar este  evident faptul că, poporul român nu s-a mutat pentru o mie de ani pe alt teritoriu, sau a aparut peste noapte din neant, nu a fost un popor migrator, ci este mostenitorul daco-romanilor, care a locuit mereu in acelasi tinut.
                    

           In fine, pe cand simbioza etno-culturala dintre daci şi romani a fost realizata, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, intre sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latina. Prin urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a fost gata, natiunea a patruns în istorie ca o natiune creştina. 

                   In sec. IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar şi politic, întarziind dezvoltarea economica şi socială a bastinasilor şi formarea entitatilor statale locale. In aceasta perioada, pana in jurul anului 1000,  nu sunt prea multe referinte istorice, din cauza "golului" istoric...
                                             

       Odata cu incheierea marilor migratii, incepe o perioada de stabilitate si consolidare, dar nelipsita de interesele Ungariei, Imperiului Bizantin si mai tarziu ale altor state.

       Cu toate eforturile de incorporare desfasurate de coroana maghiara, Transilvania si-a pastrat, in tot cursul evului mediu, individualitatea.

        Marea invazie mongola care ne afecteaza si teritoriul patriei noastre incepe in 1236, sub conducerea lui Batu-Han. Armatele mongola au devastat Transilvania, atat in drumul spre Pannonia Ungara, cat si la intoarcere. In zona meridionala a Marii Negre s-a constituit hanatul Hoardei de Aur.

         In a doua jumatate a secolului XII-lea, succesele economice, structurile sociale precum si conjunctura internationala favorabila au creat conditii pentru infaptuirea statului medieval romanesc. Datorita cronicilor aflam ca in vremea lui Negru Voda, Oltenia si Muntenia s-ar fi unit. Insa istoria certa a Tarii Romanesti incepe cu Basarab I "intemeietorul".

         Inca din 1317 Carol Robert de Anjou recunoaste indirect titlul voievodal al lui Basarab, iar la 1 februarie 1327, printr-o scrisoare adresata Dominicanilor trimisi in Tara Romaneasca, Papa Ioan al XXII-lea ii aseaza pe acestia sub protectia lui Basarab. Slujbasii lui Carol Robert considera puterea militara pe care o detinea Basarab mai presus decat cea a regelui maghiar. Cu toate acestea, s-a dat o lupta la Posada ( 9-12 noiembr. 1330 ) cu Regatul Ungariei.

            După lupta de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut.

           Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de tătari. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

         Victoria de la Posada, semnează actul de naștere al țării care va fi cunoscută sub numele de Țara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite teritoriul dinspre părțile tătărești adică sudul Moldovei de mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuș) și nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (Basarabia, numită de Turci Bugeac) și însfârșit despotatul Dobrogei până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), țara a ajuns la cea mai mare întindere a sa.

Nasterea statului romanesc dintre Carpati si Nistru(Moldova) s-a petrecut in aceeasi perioada, dar de-a lungul unor etape distincte. Este important de mentionat, ca s-au descoperit suficiente informatii care releva faptul ca in  spatiul carpato-nistrean (moldovenesc) au existat tari ale vlahilor. O Valahie in Moldova de nord este atestata de izvoare poloneze, germane, arabe.

           Tara Romaneasca si Moldova si-au desavarsit identitatea pana la sfarsitul secolului al XIV-lea.

           In aceasta perioada, au existat chiar si aliante externe ascunse, cum ar fi: Tara Romaneasca accepta alianta cu Ungaria in confruntarea cu Imperiul Otoman, iar Moldova se va apropia de Polonia.

            In fine, Tara Romaneasca, de la Basarab "intemeietorul" pana la Mircea cel Batran a fost condusa de patru voievozi:

-Nicolae Alexandru(1352-1364), considerat "mare si singurul stapanitor domn";

-Vladislau Vlaicu (1364-1377);

-Radu (1377- 1384);

-Dan (1384-1386);

            Moldova de la Bogdan pana la Alexandru cel Bun (1365-1400):

-Latcu (1365-1375), urmasul lui Bogdan;

-Petru Musat (1375-1391), bate primele monede de argint si de arama si stabileste capitala la Suceava.

-Roman I (1391-1394): deschide lungul conflict polono-moldovean;

-Stefan I (1394-1399): ajunge la tron cu ajutorul Poloniei.

                                                           *

                                                                 

             Mircea cel Batran (1386- 1418), voievod al Tarii Romanesti a fondat alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389, prin intermediul caruia a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

            În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.           Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii țarii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.

După multe războaie purtate cu Poarta, Țara Românească a trebuit să cedeze Dobrogea, să accepte suzeranitatea Otomană, și să plătească tribut. Țara devine vasală față de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor și transformarea țării în pașalâc.

Iancu de Hunedoara: A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei. In relatia cu Tarile Romane, acestea au colaborat de pe pozitii egale, fara sa aserveasca tara intereselor maghiare. Ulterior, după ce Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matia l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, iar Matia a fost rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance.

 

În 1459 Vlad Țepeș, devenit domnitor al Tarii Romane, refuză să mai plătească tribut turcilor. În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin impotriva otomanilor.

Mahomed al II-lea, surprins de sfidarea lui Țepeș, în 1462, în fruntea unei armate uriașe, a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul, plus 175 de nave de război se va îndrepta spre Dunăre. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462).

În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere.

In noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

 

In tot acest timp, Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare, domn al Moldovei între anii 1457 și 1504, aproape 50 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei, care in vremea acestuia se întindea peste toate ținuturile de la Carpații răsăriteni până la Nistru.

Mahomed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe Hadâm Suleiman Paşa, cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea. Ștefan își organizează tabăra si înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate. Marea oștire a turcilor se clătină și se destrămă într-o învălmășeală cumplită.  După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează, că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea țării și a domnului ei.

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace.