Istoria unui popor, reprezintă suma de
informaţii obţinute prin dovezi scrise sau nescrise interpretată de
specialişti, care în urma coroborării unor izvoare sau hronici ce au provenit
din tabere antagoniste, trag concluzii pertinente, unanim recunoscute
de istoriografia mondiala. Punctele de vedere partizane sau de grup etnic sau
cultural pot diferi, unele date sunt minimalizate de partea adversă, altele
sunt supraevaluate, rămânând în sarcina bibliofililor sa discearnă diferenţele
de nuanţe sau de interpretare. Lucrările istorice care rămân în baza de date a
istoriografiei mondiale ca lucrări de referinţă, constituie jaloane şi surse de
inspiraţie pentru noi lucrări. Nimeni nu poate spune că deţine adevărul absolut
în materie istorică, mai ales că sunt multe dovezi istorice nescrise, care pot
fi interpretate in mod diferit. Practica ne-a învăţat că un eveniment analizat
de istorici, este cu atât mai fidel descris cu cât sunt mai multe izvoare de
inspiraţie, iar perioada cercetată este mai apropiată de data la care se
produce lucrarea ştiinţifică.
In cazul istoriei poporului român, foarte
mult timp, ne-au scris istoria alţii, iar marele imperii sau organizaţii
suprastatale, care se implică decizional în soarta naţiunii noastre, din varii
motive, inspira curentul de opinie negaţionist cu privire la foşti lideri ai
unor comunităţi mai mari sau mai mici. În cazul lui Decebal spre exemplu, unele
izvoare istorice mai ales greceşti îl considera un conducător erou al traco-geţilor,
care s-a jertfit pentru libertatea şi independenţa neamului său, iar imediat
după ocupaţia romană 106-273 simpla pomenire a lui Zamolxes a lui Burebista,
Deceneu sau Decebal sau a unor alţi conducători militari geto-daci se pedepsea
cu crucificarea la o răspântie de drumuri de către justiţia militară romană. Şi
acum, simpla pomenire a numelui Conducătorului Statului din anii 1940-1944, dar
şi a celor de după, este considerată o erezie, fiind taxat ca nostalgic,
existând în permanenţă un negaţionism perpetuu al personalităţilor principale
care au jucat un rol sau altul în viaţa poporului român. Chiar şi unii istorici
care au avut ca obiect de studiu diferite perioade mai ales din epoca modernă
şi contemporană, sunt taxaţi şi criticaţi vehement pentru lucrările lor, deşi
cei care-i critică aveau timpul material suficient să prezinte dovezi, pe baza
cărora cercetătorul ştiinţific să scrie sau sa nu scrie ceva. Este ca şi cum ar
fi din nou judecat, condamnat şi executat Constantin Brâncoveanu şi fii săi, Mihai
Viteazul, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Victor Antonescu,
Nicolae Ceauşescu, etc. Cu privire la ultimele doua personaje, chiar s-a
introdus şi în codul penal infracţiunea de negare a holocaustului sau de
propagandă în favoarea statului totalitar, adică cu alte cuvinte dacă discuţi
sau publici teme legate de cei doi patrioţi români, rişti să faci chiar
puşcărie. Aici se localizează
negaţionismul istoriei la români, impus din exterior, adică mai simplu spus că
acest popor nu are voie nici măcar să-şi pomenească conducătorii morţi, că ar
putea deranja diferite grupuri de interese etnice, culturale, religioase sau
ocupaţionale. In acest context, enigma care a făcut obiectul muncii de o viaţă
a renumitului istoric Gheorghe Buzatu, plecat recent dintre noi la cele
veşnice, daca Mareşalul Ion Victor Antonescu a fost un erou naţional sau un
criminal de război, a generat atâtea patimi negative, încât practic concluziile
acestui mare istoric, au fost scoase din manualele de istorie, deoarece nu ar
fi pe placul unor persoane din alte domenii de activitate. Astfel la „ recursul
istoriei” privind pe Antonescu studiat cu meticulozitate de marele savant roman
Gheorghe Buzatu, mareşalul a mai fost împuşcat odată alături de istoricul care
l-a studiat cel mai mult, executarea sentinţei fiind făcută cu muniţia din
arsenalul psihologic de intoxicare a opiniei publice din Romania. In concluzie,
se pare că trebuie combătut cu toate argumentele negarea unor eroi din istoria
poporului nostru, argumentul suprem fiind faptul că, fiecare comunitate umană
are dreptul să evalueze şi să comemoreze oameni decedaţi ce au deţinut diferite
funcţii în stat, în mod liber şi nediscriminatoriu, iar cârcotaşi de la alte comunităţi,
nici măcar nu au dreptul să evalueze acest aspect dacă este pozitiv sau
negativ. E o cutumă ce nu poate fi anulată nici prin crucificare nici prin
condamnare la privare de libertate ci prin argumente istorice valide. Ori
Antonescu a salvat sute de mii de evrei de la deportarea în lagărele de concentrare naziste, iar
comunitatea evreiască din Romania, nu a găsit de cuviinţă să pună o coroană la
mormântul istoricului Gheorghe Buzatu, care a făcut lumină în această
controversă istorică. Ori dacă există în Israel statuia recunoştinţei pentru
Mareşalul Ion Victor Antonescu, de ce un fost premier, care intre timp s-a
recalificat la Jilava, unde a fost întemniţat şi eroul martir, chiar executat
cu barbarie în mod ritualic, Adrian Năstase a semnat un decret de interzicere a
turnării unei statui din bronz a marelui om de stat, făcută din contribuţii
private ale unor foşti subordonaţi sau urmaşi ai acestora, sau de expunere a
acesteia într-un loc public. Ori statul de drept trebuie să proteguiască în
egală măsură atât dreptul minorităţilor
care au fost supuse în anumite momente istorice uni represiuni majore injuste
cât şi a dreptului cetăţenilor de a
comemora sau a pomeni cum se cuvine memoria unui conducător militar, care a
făcut mari eforturi, în ciuda unor convenţii internaţionale bilaterale, de a
diminua represiunea injustă împotriva evreilor, ţiganilor sau armenilor, comise
ca urmare a unei crize economice, ce a generat cea mai mare conflagraţie
mondială din istorie, în care şi-au pierdut viaţa peste 40 de milioane de
locuitori ai planetei noastre, prin violenţă maximă, înfometare, boli, sau
chiar prin exterminare planificată metodică. Cu atât mai însemnată este
contribuţia istoricului Gheorghe Buzatu, care a reprodus fidel evenimentele
istorice consemnate în arhivele statelor cobeligerante, sau in rapoartele
serviciilor secrete, lucru ce dovedeşte că şcoala istoriografiei moderne
româneşti, din punct de vedere al acurateţei ştiinţifice este redutabilă şi
obiectivă faţă de adevărul istoric consemnat în analele umanităţii. 
Pe cale de consecinţă, românii au dreptul
să judece singuri împrejurarea prin care se comite negarea unor întregi epoci
din istoria lor, să dispună cum vor
considera de cuviinţă, ca atribut al democraţiei şi a dreptului la liberă
circulaţie a ideilor şi opiniilor exprimate de diferiţi specialişti, aspecte
garantate constituţional şi legal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu